Complexul lui Portnoy

Romanul care a marcat literatura americana a anilor ’60, considerat la aparitie cea mai aberanta carte despre sex, Complexul lui Portnoy se construieste ca o confesiune in fata psihoterapeutului, in care subiectele sint dintre cele mai neasteptate si diverse. De la pornirile sexuale perverse, scornite de mintea unui adolescent infierbintat, pina la complexele morale pricinuite de viata intr-o cultura semita a anilor ’50, cu ironiile si absurditatea ei, totul uimeste, amuza, sperie, totul este nebunie si exuberanta. Fragment din volumul "Complexul lui Portnoy" de Philip Roth "Am plecat din Jersey City din cauza antisemitismului.

Cu putin timp inainte de izbucnirea razboiului, cand Bund-ul o tinea tot intr-o voiosie, nazistii isi organizau picnicurile la o gradina de vara situata la numai cateva strazi de blocul nostru. Cand se-ntampla sa trecem duminicile pe-acolo cu masina, tata ii injura cu naduf, destul de tare ca sa-l aud eu, dar nu destul de tare ca sa-l auda si ei. Apoi, intr-o seara, pe fatada blocului nostru am gasit pictata o svastica.

Pe urma, a fost gasita o svastica incrustata pe banca unuia dintre copiii de la Hannah din clasa. Iar intr-o dupa-amiaza, chiar Hannah a fost fugarita de la scoala pana acasa de-o gasca de derbedei banuiti a fi huligani antisemiti. Parintii mei erau innebuniti de spaima.

Cand unchiului Hymie i-au ajuns insa la urechi aceste intamplari, mai ca nu l-a pufnit rasul: - Va mai mirati de chestiile astea? Traiti inconjurati din toate partile de goimi si inca va mai mirati? Singurul loc unde ar trebui sa traiasca un evreu este intre evrei, mai ales, zicea el apasat si sensul sublinierii lui nu mi-a scapat intru totul, mai ales cand copiii cresc laolalta cu persoane de sex opus.

Unchiului Hymie ii placea sa se dea rotund in fata tatii si-i facu chiar placere sa arate ca in Jersey City blocul nostru era singurul locuit exclusiv de evrei, or in Newark, unde el continua sa traiasca linistit, cartierul Weequahic era in intregime in situatia asta. in promotia vara-mii Marcia de la Liceul Weequahic, din doua sute cincizeci de absolventi, nu erau decat unsprezece goimi si un negru. Ia-ncearca sa te pui cu ei, zicea unchiul Hymie...

Asa ca, dupa ce a cantarit situatia, tata a facut o cerere de transfer, prin care sa revina pe meleagurile natale si, desi seful lui direct nu se arata deloc dispus sa piarda un tip atat de muncitor (si, fireste, a clasat cererea), maica-mea a dat, in cele din urma, pe cheltuiala ei, un telefon la Sediul Central din Boston si, dupa o tevatura de care nici nu vreau sa-mi amintesc, cererea a fost aprobata: in 1941 ne-am mutat la Newark. Varul meu Harold era scund si indesat ca un taur – ca toti barbatii din familia noastra, cu exceptia mea – si semana izbitor cu actorul John Garfield. Mama il adora si-l facea sa roseasca mereu (e unul dintre talentele cucoanei) declarand in prezenta lui: - Cu niste gene negre ca ale lui Heshele, oricare fata, credeti-ma, ar avea asigurat la Hollywood un contract de-un milion de dolari.

Intr-un colt al beciului, in capatul opus locului unde isi tinea unchiul Hymie navetele de Squeeze ingramadite pana-n tavan, Heshie isi pastra halterele cu care facea exercitii de forta in fiecare dupa-amiaza inaintea inceperii sezonului de atletism. Se numara printre vedetele echipei si detinea recordul orasului la aruncarea sulitei: probele lui obisnuite erau aruncarea discului, aruncarea greutatii si aruncarea sulitei, dar, intr-un rand, in timpul unui concurs desfasurat pe stadionul scolii, antrenorul l-a pus sa ia startul intr-o proba de garduri, in locul unui coleg care se imbolnavise si, impiedicandu-se la ultimul gard, a cazut si si-a fracturat incheietura mainii. La data aceea – sau te pomenesti ca tot timpul era asa?

– matusa Clara tocmai era „cu nervii la pamant" – pe langa ea, maicuta mea cea vivace zici ca-i Garry Cooper– si, cand Heshie a aparut pe seara acasa cu mana-n ghips, a cazut lesinata in bucatarie.”