Chemarea tribului

Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura Volum de eseuri care traseaza exemplar o originala istorie a liberalismului, purtand amprenta complexei personalitati a autorului, Chemarea tribului poate fi considerat totodata si o autobiografie ideologica si politica, deoarece, dupa cum marturiseste Vargas Llosa in primul dintre cele opt capitole in care este structurata cartea, „descrie propria mea istorie intelectuala si politica, parcursul pe care l-am strabatut, de la tineretea impregnata de marxism si de existentialismul lui Sartre, la liberalismul maturitatii mele, trecand prin revalorizarea democratiei, la care mi-au fost de ajutor lec­turile din scriitori ca Albert Camus, George Orwell si Arthur Koestler. M-au impins apoi spre liberalism anumite experiente politice si, mai cu seama, ideile celor sapte autori carora le sunt dedicate aceste pagini: Adam Smith, Jose Ortega y Gasset, Friedrich von Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin, Raymond Aron si Jean-Francois Revel“. Cartea pe care ne-o ofera Vargas Llosa acum este o pledoarie inflacarata intru apararea liberalismului, bazata pe propria-i experienta de viata si, mai cu seama, pe dialogul sau interior cu cativa dintre marii ganditori ai istoriei.

- El Pais Traducere de Tudora Sandru Mehedinti Fragment din cartea "Chemarea tribului" de Mario Vargas Llosa "Gratie unui vechi prieten, istoricul Hugh Thomas, am avut norocul s-o cunosc pe doamna Thatcher personal. In calitatea lui de consilier al guvernului britanic in probleme spaniole si latinoamericane, acesta a organizat un dineu de intelectuali in casa lui din Ladbroke Grove, pentru a o pune pe doamna Thatcher fata in fata cu tigrii. (Stanga a fost, bine-inteles, dusmanul cel mai incrancenat al revolutiei thatcheriene).

Au asezat-o langa Isaiah Berlin, caruia i s-a adresat toata seara cu cel mai mare respect. Erau prezenti romancierii V. S.

Naipaul si Anthony Powell; poetii Al Alvarez, Stephen Spender si Philip Larkin; criticul si prozatorul V. S. Pritchett; dramaturgul Tom Stoppard; istoricul J.

H. Plumb, de la Cambridge; Anthony Quinton, presedinte al Trinity College (Oxford), si inca altii de care nu-mi mai aduc aminte. Pe mine m-a intrebat unde locuiesc si, cand i-am spus ca in Montpelier Walk, mi-a amintit ca eram vecin cu Arthur Koestler, pe care era limpede ca il citise.

Conversatia a fost o proba la care intelectualii de fata au supus-o pe doamna prim-ministru. Delicatetea si bunele maniere ale curtoaziei britanice abia daca disimulau o agresivitate ascunsa. A deschis focul amfitrionul, Hugh Thomas, intreband-o pe doamna Thatcher daca o intereseaza opinia istoricilor si daca ii este de folos in domeniul guvernarii.

Ea raspundea la intrebari cu claritate, fara sa se intimideze si fara sa pozeze, cu mare siguranta in majoritatea cazurilor, dar uneori marturisindu-si indoielile. Cand cina s-a terminat, dupa plecarea ei, Isaiah Berlin a sintetizat foarte bine, cred, parerea majoritatii celor prezenti: „N-avem de ce sa ne fie rusine". Dar avem de ce, mi-am zis eu, sa ne simtim foarte mandri ca avem un prim-ministru de o asemenea anvergura, cultura si convingeri.

Margaret Thatcher trebuia sa se duca in zilele urmatoare la Berlin, unde avea sa viziteze pentru prima oara Zidul Rusinii ridicat de sovietici pentru a opri fuga crescanda a cetatenilor din Germania de Est in Germania de Vest. Acolo avea sa tina unul dintre cele mai importante discursuri ale sale impotriva autoritarismului si in apararea democratiei."