Ce-am mai râs!

Clasici moderni Litera pune laolalta scriitori moderni ale caror opere au devenit deja repere clasice. Cele mai importante, mai provocatoare, mai emotionante, mai revolutionare opere din ultimii 125 de ani – carti care vor continua sa fie citite de la o generatie la alta. "Ce-am mai ras!" este o drama de familie tulburatoare, ale carei personaje, oameni obisnuiti pusi intr-o situatie-limita, sunt conturate cu mare sensibilitate de William Saroyan, unul dintre cei mai mari prozatori ai secolului XX, laureat al Premiului Pulitzer.

Evan Nazarenus, profesor universitar, se intoarce acasa dupa doua luni petrecute la o scoala de vara in Nebraska, nerabdator sa petreaca cateva saptamani impreuna cu sotia si cei doi copii in Clovis, un orasel in care fratele sau are o locuinta de vara. Dar, la scurt timp dupa ce sosesc pentru mult asteptata vacanta, Swan, sotia lui Evan, il anunta ca este insarcinata si ca nu el este tatal viitorului copil. Aceasta veste il socheaza si il indurereaza profund pe Evan, insa, de dragul copiilor, el decide sa pastreze tacerea.

Dar un secret de familie de un asemenea calibru e greu sa fie ascuns privirilor iscoditoare cu care sunt intampinati nou-venitii de catre locuitorii orasului. Fragment din romanul "Ce-am mai ras!" de William Saroyan: “El dormea, asa ca ea, vorbind de una singura, putea vorbi cu el, caci ea insasi era mai mult adormita decat treaza, cu trupul umflat, insensibil si inert, cu vocea o soapta inceata, somnoroasa, somnul insusi venind si emanand din corpul ei. - Evan?

zise ea. Nu stiu ce s-a intamplat, dar de fapt, stiu. Stiu ce s-a intamplat.

N-am vrut sa se intample, dar am vrut. Eu am facut sa se intample. Eu am fost cea care am facut sa se intample.

Eu am facut-o, Evan. Nu s-a intamplat din senin. Am facut-o pentru ca am vrut.

Nu mi-a pasat cine a fost, fiindca nu mi-a pasat, fiindca nu aveam trebuinta sa-mi pese, pentru ca nu-mi place sa-mi pese, pentru ca tuturor le pasa prea mult, iar mie nu-mi pasa deloc. Barbatul adormit era inca intors cu spatele. Cei mici erau afara in curte sau in vie, ii auzise mergand si vorbind.

Se ridica intr-un cot, mutandu-se mai aproape de patul de alaturi, de barbatul de langa ea. - Evan? zise.

Barbatul se misca. - Esti treaz, Evan? El se intoarse in sfarsit spre ea, cu fata botita de somn.

- Sunt singura, Evan, zise ea. Prea singura. Ii urmari ochii, care se intredeschisera si se inchisera la loc.

- Am sa mor, Evan. Barbatul deschise ochii, la inceput putin, apoi cat se poate de larg. Brusc isi aminti totul si se ridica in capul oaselor, ca lovit de nebunie.

- Sunt singura, repeta femeia. Bolnava si singura. Ti-ar fi mila de un animal bolnav.

Sunt afara. Nu pot trai afara. Nu pot respira afara.

Ai avea mila de un animal pe moarte. Se arunca pe patul lui. Mainile ei se agatara de el.

Isi lipi corpul de al lui, zvarcolindu-se sa ajunga inapoi la el. Pe el il durea suferinta ei sufleteasca. Animalica energie cu care cauta sa obtina iubirea si supravietuirea, indiferent de termeni, il uimi, iar trupul ei, cald de la somn, moale si alb, chiar si acum se facea dorit de al sau, ca si cum spiritul n-ar fi jucat nici un rol."