Cazul Joan M.

De la autorul cartii Postasul suna intotdeauna de doua ori Cea mai importanta decizie a vietii mele a fost rapida si neasteptata. Joan M. nu paruse deloc indurerata la inmormantarea sotului, care de altfel nu fusese un sot ideal si nici un tata perfect, ba dimpotriva.

Singura si fara niciun ban, ea are nevoie disperata de un loc de munca pentru a-si putea recupera copilul aflat in grija cumnatei. Asa devine chelnerita intr-un bar… unde incep adevaratele necazuri. Nu puteam face nimic, oricum.

Trebuia doar sa cred ca politia n-ar fi putut descoperi ceva ce nu era acolo – desi stiam la fel de bine ca oricine ca testele nu sunt perfecte si ca uneori arata lucruri pe care n-ar trebui sa le arate. Una dintre cele mai bune carti scrise de Cain, care a pastrat cireasa de pe tort pentru ultima pagina. - New York Times Alert si captivant… degaja o energie primordiala mai autentica decat scrierile multor imitatori ai lui Cain din anii 1930 si pana in prezent.

- Wall Street Journal Cain creeaza un cosmar sufocant nesfarsit care va da fiori mult timp dupa ce-l veti fi lasat deoparte… o adevarata capodopera noir… - Book Reporter Toate caracteristicile stilului Cain: senzualitate, aviditate, tradare si minciuna. - CNN Un Cain clasic… Puneti mana pe cartea asta. Cititi-o.

Savurati-o. - The Washington Post Fragment din romanul "Cazul Joan M." de James M. Cain: "Domnul White a sosit la 17 fix, iar doamna Rossi sau Bianca, asa cum imi spusese sa-i zic — l-a adus direct in partea mea, oferindu-i aceeasi masa pe care o primise cu o zi in urma.

A comandat un gin tonic, la fel ca inainte, si fireste ca Jake deschisese deja sticla si turna din ea cand m-am intors la bar. Am dus-o la masa, am servit bautura si m-am postat langa toaleta barbatilor, totul in doar cateva secunde. Insa m-a chemat langa el, spunand: - Daca ti-ai da silinta, ai putea fi mai sociabila, Joan.

- Vin cand sunt chemata, am raspuns. Dar am ras amandoi, fiindca stiam ca era un joc. - M-am gandit la tine, m-a anuntat.

Toata noaptea. - E posibil sa ma fi gandit si eu la dumneata. - De cat timp esti vaduva, Joan?

- De patru zile. - De patru... Cum ai spus?

- Zile. De sambata seara tarziu. De fapt, de duminica dimineata.

M-a privit lung, iar eu m-am gandit c-ar fi mai bine sa-i mai spun cate ceva, cel putin suficient cat sa evit sa transform totul intr-un mister, fiindca nu simteam nevoia. Am continuat: - Sunt acea Joan Medford despre care probabil ai citit in ziare, care si-a dat sotul afara din casa, iar in ziua urmatoare i s-a spus ca el a plecat intr-o masina imprumutata si s-a izbit cu ea de un podet - sau de un parapet de podet, cred ca asta a fost. - Da, am citit despre asta.

Imi pare rau. Si apoi, de parca isi amintise mai multe: In articolul pe care l-am citit aparea si politia — cred ca n-a fost prea placut. - Cam asa ceva, domnule White.

Si pentru ca ajunsesem pana acolo, am adaugat: - Ne certaseram inainte sa-l dau afara, dar nu stiam nimic despre masina cu care a avut accidentul. Un prieten i-o imprumutase inainte sa plece peste weekend. Era in pijama, asa ca nu avea la el permisul de conducere sau actul de identitate.

De aceea, politia, dupa ce a verificat numerele de inmatriculare, a presupus ca era Leland Brooks, proprietarul. Dar cand Leland a fost gasit in Annapolis, unde-si petrecea weekendul, si a ajuns la firma de pompe funebre unde se afla Ron si l-a identificat, era deja duminica dupa-masa. M-au chemat acolo Si a trebuit sa fac fata la tot felul de intrebari timp de vreo doua ore.

Stiusem despre masina? De ce-l lasasem sa plece? Nu stiam ca bause?

Am clatinat din cap. Daca stiam? Ma anuntase din toti rarunchii de cand intrase pe usa si ma tot anuntase pana cand i-am mai adus o bere, chiar si dupa ce ne-a trezit fiul si l-a facut sa planga.

Apoi a fost cat pe-aci sa-l bata cu cureaua, nu doar pentru ca plangea, ci si fiindca sparsese un borcan cu o saptamana inainte, din greseala - oricum nu era vreun borcan special, ci doar pastram maruntul in el - pe vremea cand aveam suficient ca sa-l pastram."