Carticica de 6 ani

In carticelele varstelor fragede, Constanta Buzea stie - dintr-o dubla intuitie, de poeta si de mama - ca universul exista in masura in care limba da nume la ceea ce simturile tale percep confuz. Ca natura este decupata dupa liniile trasate de limba materna (vezi studiile unor Edward Sapir si Benjamin Lee Whorf). Copilul deschide ochii intr-o lume deja organizata de limba comunitatii si deprinde, odata cu ea, si aceasta organizare.

Cand gandirea in sensul de orientare in lume intalneste vorbirea, copilul descopera ca orice lucru are un nume, fie el si inventat ad-hoc. Numind, schitam un pas inspre realitate. A vorbi inseamna a trai, a fi viu, in miscare, in progres - adica, neterminat, dar cu toate valentele desavarsirii in actiune.

(...) Carticica de sase ani e gata sa se desparta de prima copilarie: "Cand am fost copil, candva,/ Cand am fost nu-i prea de mult,/ Imi placea, o, ce-mi placea,/ Sa tac malc si sa ascult.// Eu eram cum e pamantul/ care-asteapta ploi-cuvinte,/ Eu eram pamant cuminte,/ Care vrea cuvinte-ploi". Acum incepe vremea basmelor, a proverbelor, a zicatorilor, a jocurilor de cuvinte dezlantuite cu libertatea celui care stie deja sa le stapaneasca. Copilul, camp manos sub cuvintele-ploi, isi locuieste limba in starea de veghe intretinuta de poezie, de literatura.

- Irina Petras