Cartea nelinistirii

„Cine este Fernando Pessoa ?" se intreba Octavio Paz, adeverind inca o data ca opera unuia dintre cei mai importanti, prolifici si proteiformi autori ai secolului XX, „investigatorul solemn al lucrurilor futile", declina personalitatile virtuale coexistand in sine si revelate gratie scriiturii ce atribuie fiecareia o realitate fictiva. Scrisa intre 1913 si 1935 sub forma de panseuri, maxime, aforisme, "Cartea nelinistirii", pseudojurnalul pessoan, este o cronica a deziluziei si a deriziunii izvorate din convingerea ca viata e lipsita de noima, iar arta nu-i confera nici un sens. Ferit de privirile contemporanilor, cultivandu-si sistematic forta imaginatiei, Pessoa isi construieste un dublu - Bernando Soares - pe care-l asaza intr-un univers personal ireal si cu toate astea mai adevarat, pentru el, decat lumea reala.

Soares, un umil functionar in costume cenusii, alege sa-si petreaca viata intr-o izolare aproape monahala, mai degraba visand-o decat traind-o, privind-o fara pretentia de a o descifra si proiectand asupra ei propriile emotii pe care le incearca inchis intre peretii camerei unde isi asterne pe hartie disperarea. Soares scrie cu luciditate, indarjire si furie, impingand introspectia pana la limita incomunicabilului. Dar dincolo de zidurile care-l imprejmuiesc se zareste urbea.

Peisajul citadin este atat de prezent in toata cartea, incat fragmentele de insemnari incheaga un roman al orasului cu care, de fapt, Pessoa are o legatura profunda, in genul aceleia pe care Baudelaire o are cu Parisul, Joyce, cu Dublinul si Kafka, cu Praga. Si poate tocmai aceste privelisti din fascinanta Lisabona, cu stradutele ei intortocheate pulsand de viata, poarta cu ele speranta unei posibile evadari.