Cainele de bronz

Am citit cu bucurie fiecare fraza – impecabil formulata – din romanul Emanuelei Iurkin. Ceea ce reuseste ea sa faca in acest text e visul oricarui autenticist: suprapunerea maxima dintre discurs si traire. Actiunea se desfasoara, de fapt, in mintea/sensibilitatea/fluxul experiential al unui eu narativ vulnerabil si lucid – perfect transparent siesi, in cele mai intime resorturi, fapt ce-l face, tocmai, neincrezator in ceea ce simte – care e un loc al deschiderii pline de dragoste spre alte doua personaje centrale, ambele masculine.

Unul e tatal absent, facut prezent prin adresare – adresare ce ia forma romanului insusi, – iar celalalt e iubitul care, devenit absent, isi face simtita urma in insasi vocea si sensibilitatea povestitoarei. Prin atentia egala la peisajul interior si la detaliile afective ale sirului de situatii descrise, vocea, fara a inceta sa fie singulara, reuseste sa-i ofere cititorului doua posibilitati: a empatiza cu ea si a-i permite sa te consoleze. - Alexandru Cosmescu