Caile marii

Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura Scriitor si jurnalist francez de renume, Francois Mauriac (1885-1970) este autorul unei opere extrem de variate: romane (Genitrix, Pustiul dragostei, Destine, Cuibul de vipere, Misterul Frontenac, Caile marii), piese de teatru (Asmodeu, Cei rau iubiti, Trecerea Necuratului), eseuri, critica, autobiografie (Viata lui Jean Racine, Romancierul si personajele sale, Ceea ce cred eu, Memorii launtrice) etc. Cartea de fata reprezinta unul dintre... cele mai bune romane ale sale, atat in plan narativ, cat si simbolic, titlul fiind o metafora a spiritului ce incearca sa se salveze din desertul vietii cotidiene, aspirand spre absolutul sugerat de imaginea marii.

Francois Mauriac a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatura in anul 1952 pentru profunda sa intuitie spirituala si pentru intensitatea artistica cu care a abordat in romanele sale drama existentei umane. Fragment din cartea "Caile marii" de Francois Mauriac "- O sa intelegeti, spuse el incercind sa stabileasca bugetul lui Regina Lorati, ca numai caii, servitorii reprezentau cel putin... Acest „cel putin" revenea fara incetare.

Se amagea cu calculele lui, se agata de ele, mai lovit decit oricare dintre cei de fata, nesimtind inca durerea loviturii, dar ranit de moarte, el, omul al carui salut era dorit de toata lumea, caruia oricine se simtea magulit stringa mina, tinarul Rvolou, membru al Uniunii, cea mai buna partida... - In orice caz, o sa platim! repeta el.

Si iarasi jongla cu evaluarile: biroul facea atit, si Leognan, apoi casa din Piata Bursei... Mama lui se abtinu sa-i spuna ca probabil totul era deja ipotecat. Ardoarea lui Julien se stinse, pentru ca nimeni nu-i raspundea.

Capul lui plat, cu par nu prea des, se clatina in ritmul hurducaturilor. Dintr-o data, doamna Rvolou striga cu o voce puternica: - Nu, n-o sa-mi faca una ca asta! Ar fi culmea!

Copiii intelesera ca se gindea la sinucidere, poate cu exceptia lui Rose care era prea cufundata in propria disperare. Ceilalti doi se gindeau permanent la aceasta posibila sinucidere, Julien ca om de lume care considera ca in anumite cazuri este mai bine sa dispari din viata ca dintr-o sala in care ai trisat. Denis se gindea si el, ca un adolescent pasionat de orice drama si cu o anumita predilectie pentru catastrofa.

Departe de a respinge aceasta imagine, se agata de ea, convins fiind (in pofida dezmintirilor zilnice pe care i le ofereau faptele) ca o nenorocire la care se gindise dinainte nu putea sa se intimple, pentru ca, isi spunea el, presentimentele noastre nu coincid aproape niciodata cu realitatea. Astfel, Denis isi compunea in minte un anumit decor, o punere in scena: poarta larg deschisa, personalul innebunit de groaza, covoarele persane murdarite de picioarele politistilor care umblau de colo-colo."