C. Brâncuși

Marile perspective ale unei opere ce cuprinde truda unei jumatati de secol, pusa in slujba recuceririi sensului intim al formelor si noii utilizari a materialului, fac posibile ultimele consideratii asupra noului sau destin, a noii conditii de demnitate si, in aceeasi masura, asupra avantului imprimat de Brancusi artei sculpturale ce a fost ridicata de-a dreptul pe culmile metafizice ale unei noi cosmogonii. "Arta plastica ii datoreaza noua intinerire"; este un adevar pe care nimeni nu-l poate ocoli de acum inainte; tocmai lui Brancusi ii datoreaza sculptura moderna noul elan ca si noua ei recrudescenta. Cu riscul unui naufragiu ce ar fi antrenat forma si continutul, Brancusi a reusit totusi sa largeasca in chip suveran orizontul acestei arte, determinand-o sa ajunga la hotarele neasteptate ale unei arte inedite.

Noua morfologie a lui Brancusi nu va tine deci de ceea ce ne este dat nemijlocit prin experienta senzoriala; ea va fi exclusiv expresia unui univers inedit- inca neomologat- la care s-ar ajunge prin efortul unei preocupari permanente pentru inventie- prin acele "sortes experimenti" dragi marelui Bacon. La iubirea ferventa pentru materie, Brancusi adauga respectul pentru forma si ordine, prin eliminarea necontenita a ceea ce este supraadaugat, a ceea ce, prin esenta, nu este deloc necesar. Lucrarea prezinta opera lui Brancusi in limbile franceza, romana si engleza.

Fragment din lucrarea: C. Brancusi de V.G. Paleolog "DIGRESSION Par son ensemble et par thematiques, l'oeuvre de Brancusi mene à une conclusion inevitable qui suppose la possibilite d'une nouvelle et autrement etrange cosmogonie.

Abandonnant la vision commune — epiphenomenologique — des formes organiques, il organise soit une vision qui partirait comme de l'interieur de l'objet (v. „Socrate", „Chimere", „Eve", etc.), soit une vision qui aurait comme lieu de depart „le point vital", ce rythme initial de metronymique pulsation de metronome dont tout être est doue des le debut de son existence. (v.

le cycle de „l'Oiseau d'Or", „les Rythmes", „le Poisson", etc.) Muni de ces deux moyens d'investigation, il atteint, comme naturellement, la Forme anonyme, si riche de possibilites sculpturales, et qui le mene necessairement au besoin de compter avec le „contour plastique de l'idee", (v. „Eve", „Le Coq", „Nouveau-Ne", „Le commencement du monde"etc.). Ce n'etait que l'avant-port touche par ce hardi argonaute de la sculpture.

La toison à conquerir devait être la conception de cette „Forme en Soi", „le noumene sculptural", pour parler en langage kantien. Par l'abandon de la vision commune et stereotype des objets et des corps, Brancusi s'eleve hardiment contre la standardisation avilissante de la Forme. Brancusi's whole work and themes lead to an unavoidable conclusion that implies the possibility of a new and otherwise strange cosmogony.

By abandoning the common — epiphenomenological — vision of the organic forms, he organizes either a vision that would start as if from the interior of the object (see "Socrates", "Chimera", "Eve", etc.), or a vision that would have as a starting point "the vital point", that initial rhythm of metronymic pulsation whose whole being has been gifted since the beginning of its existence. (see the cycle of "The Golden Bird", "Rhythms", "Fish", etc.) Armed with these two means of investigation, he reaches in a natural way the anonymous Form, so rich in sculptural possibilities, and that necessarily leads him to the need of taking into consideration the "plastic outline of the idea", (see "Eve", "Le Coq", "New-Born", "The Beginning of the World", etc.) That was only the vanguard touched by this daring Argonaut of sculpture. The fleece to conquer had to be the conception of this "Form in Itself", "the sculptural numen", to speak in Kantian language.

By abandoning the common and stereotypical vision of the objects and corps, Brancusi rises boldly against the degrading standardization of the Form. DIGRESIUNE Prin continutul si prin tematica sa, opera lui Brancusi conduce la o concluzie inevitabila ce presupune posibilitatea deosebita a unei noi si stranii cosmogonii. Abandonand viziunea comuna — epifenomenologica — a formelor organice, el structureaza fie o viziune ce ar porni din interiorul obiectului (v.

„Socrate", „Himera", „Eva" etc.), fie o viziune ce ar avea ca loc de plecare „punctul vital", acel ritm initial de pulsatie metronomica cu care fiecare fiinta este inzestrata de la inceputul existentei sale (v. ciclurile „Pasarea de aur", „Ritmurile", „Pestele" etc.). Dotat cu cele doua mijloace de investigare, el ajunge, precum in natura, la Forma anonima, atat de bogata in posibilitati sculpturale si care il conduce neaparat spre nevoia de a tine seama de „conturul plastic al ideii" (v.

„Eva", „Cocosul", „Nou nascut", „inceputul lumii" etc.). Lucrul acesta nu inseamna decat intrarea intr-un port indepartat atins de acest argonaut al sculpturii. Lana de aur ce trebuie gasita ar fi conceptia despre „Forma in Sine", „numenul sculptural", ca sa vorbim in limbaj kantian.

Prin abandonul viziunii comune si stereotipice a obiectelor si a corpurilor Brancusi se ridica indraznet impotriva standardizarii umilitoare a Formei. "