Blindatele morții

O carte a ororilor facute de oameni cu mainile lor. Pe Frontul de Est, dotati cu vehicule militare, Sven Hassel si camarazii sai se pregatesc pentru luptele care urmeaza. Carne de tun intre planurile nebunesti ale comandantilor nazisti si uriasa Armata Rosie, soldatii din Regimentul 27 vor face orice ca sa reziste in infern.

Nu pentru Germania, nu pentru Hitler, nu pentru onoare. Doar pentru supravietuire. Fiecare crede ca cel mai cumplit e atunci cand cad bombele, dar nu-i asa.

Reactia oamenilor da nastere unui iad de neuitat. «Tatal nostru care esti in ceruri…», se ruga o voce tremuratoare. Loviturile surde ale tarnacoapelor ii raspunsera.

«Sss!» facura exploziile. «Si ne iarta noua greselile noastre…» Un amestec urlator de tarana si de foc tasni in aer si tunetul se prabusi peste noi. Bombe neexplodate?

Nu, bombe incendiare cu explozie intarziata. Ne-am lipit de zidurile de rezistenta. «Vie imparatia Ta…» Fragment din romanul "Blindatele mortii" de Sven Hassel: "Unii se albeau, altii deveneau rosii sau roz, in timp ce multi dintre ei se topeau in flacari albastre si aurii.

Uneori se ghemuiau si se carbonizau, alteori alergau in cerc sau cu spatele, sfarsind in volburi de flacari sau tarandu-se ca serpii inainte de a se zbarci ca niste mumii negre. Vazand pentru prima oara asa ceva, Batranul se transforma intr-un nebun furios. Desi in general era linistit, se puse acum pe strigat: - Trageti, trageti odata, pentru numele lui Dumnezeu!

Apoi isi ascunse capul intre maini. Locotenentul Halter incepu sa planga; isi smulse revolverul si i-l arunca Batranului. - Omoara-i tu, eu nu pot!

Tacuti, Porta si Pluto isi scoasera Mauserele: gloantele pornira spre sarmanele torte vii, obiecte de tortura si de groaza. Eram martorii unui spectacol oribil: copii atinsi de tirul precis, miscandu-si putin picioarele, zgariind pamantul cu degetele, apoi impietrind si arzand pe loc. Dar mai bine glontul unui revolver de mare calibru decat martiriul prin foc.

Niciunul nu putea fi salvat, chiar daca s-ar fi strans acolo toti pompierii din lume. Din beciul casei de copii izbucni un singur tipat din sute de piepturi. Un tipat care urca spre cer asemenea unei furtuni.

Nu cred insa ca Dumnezeu a auzit nesfarsita suferinta a inocentilor, a celor care n-aveau nicio vina in acest razboi infam, nemaivazut. Si totusi, Dumnezeu n-a mai rabdat sa-i lase pe pamant. Aproape toti cei salvati au murit curand in bratele noastre.

Pluto, Muller si Stege coborara in beci de mai multe ori, dar nu scoseseram nici jumatate din copii cand beciul se surpa. Pluto se trezi prins intre doua blocuri de piatra si scapa printr-un noroc extraordinar! L-am salvat cu ajutorul unor bare de fier folosite ca parghii.

Ajunsi la capatul puterilor, ne aruncaram pe pamantul cutremurat. Ne smulseram mastile de gaz, dar duhoarea era atat de gretoasa, incat nu mai rezistam. Putoarea dulceaga de cadavru si miasma acra a carnii arse se amestecau cu mirosul sangelui cald.

Daca Dante ar fi stiut ce inseamna un bombardament aerian, Infernul sau ar fi aratat de o mie de ori mai rau. Setea ne uscase gurile, ochii ne ardeau.”