Barba albastră

Un roman plin de umor sugubat Un tur de forta pe care Vonnegut il dirijeaza magistral, un roman plin de umor sugubat. - The Guardian Bine ati venit in muzeul lui Rabo Arabekian – pictor abstract expresionist bogat, de origine armeana, veteran de razboi care, de fapt, la 71 de ani, vrea doar sa fie lasat in pace. Cand pe plaja privata a casei sale apare insa voluptoasa vaduva Circe Berman (scriitoare sub acoperire), nici gand sa mai aiba liniste – sau secrete.

Sub pretextul autobiografiei redactate de pictor, Kurt Vonnegut contureaza, cu ironie, povestea societatii americane – una plina de cruzimi, inechitati si mistere, filosofand pe teme precum arta si nebunia, razboiul si soarta omului, banii si relatia barbatilor cu femeile. Fragment din volumul "Barba albastra" de Kurt Vonnegut: "Crezusem urmatoarele despre mine si arta mea: ca as putea reda asemanarea oricarui lucru ce mi-ar aparea inaintea ochilor - cu rabdare, bineinteles, si cu ajutorul unor instrumente si materiale din cele mai bune. La urma urmei ma dovedisem un ucenic priceput, cand am lucrat sub indrumarea celui mai pretios ilustrator al acestui secol, Dan Gregory.

Totusi, aparatele de fotografiat puteau face foarte bine ceea ce facuse el si ceea ce puteam face si eu. Stiam ca aceeasi constatare ii calauzise si pe impresionisti, ca si pe cubisti, dadaisti, suprarealisti sau altii asemenea lor, la mobilizarea tuturor sfortarilor, in vederea conceperii unor picturi atat de reusite, incat aparatele fotografice si oamenii ca Dan Gregory sa nu le poata inlocui. Am ajuns indata la concluzia ca mintea mea era atat de comuna, cu alte cuvinte atat de goala, incat nu as fi putut deveni niciodata altceva decat un aparat fotografic, indiferent cat de bun.

Asa ca m-am hotarat sa ma multumesc cu o realizare ceva mai obisnuita si mai serioasa, si anume m-am apucat sa fac bani. Nu m-am intristat catusi de putin din cauza asta. De fapt, m-am simtit foarte usurat!

Am continuat, totusi, sa palavragesc despre arta. Eram in stare sa vorbesc despre asa ceva tot la fel de bine ca si altii, daca nu puteam picta eu insumi. Asa ca m-am obisnuit sa ma duc prin barurile New Yorkului noaptea, unde mi-am facut usor cativa prieteni, care aveau dreptate in mai toate problemele artistice, dar care nu se asteptau prea mult sa fie recunoscuti si ei ca artisti.

Vorbeam cu aceeasi competenta ca cei mai buni dintre ei, si in acelasi timp beam tot atat de mult. Lucrul cel mai bun era ca puteam sa achit nota de plata la capatul serii, multumita banilor pe care-i castigam la bursa de actiuni sau datorita bursei pe care o primeam din partea statului ca student la Universitate si a unei pensii viagere din partea natiunii recunoscatoare fiindca imi dadusem un ochi pentru apararea Libertatii. Adevaratilor pictori le apaream ca un sac de bani fara fund.

Nu eram bun numai sa le platesc costul bauturii, dar si chiria, ratele pentru masina, pentru avortul prietenei sau al nevestei. Totul era posibil. Oricat de multi bani aveau nevoie pentru orice, ii puteau capata de la bogatul Rabo Karabekian."