Atunci când era mereu duminică

„M-am impiedicat, iar galeata mi-a alunecat din mana. Chiar cand mai aveam nitel sa intram in sat. Dupa care s-a albit totul in jur.

De la laptele ce cursese din galeata. S-a albit si mama la fata. Cred ca tot de la lapte.

Pe urma nu mai stiu decat ca a venit cerul tot mai jos. Sau poate ca invers, a luat-o pamantul in sus, cu tot ce se gasea pe el, cu noi doi si cu biserica prin dreptul careia tocmai treceam, cu tot campul ce ramasese in urma si cu tot satul in care n-apucasem inca sa intram. (...) Stateam in genunchi si priveam in jur ca prostul.

Abia cand m-am ridicat de la pamant si am fugit dupa mama, care pornise singura mai departe, am inteles ce se petrecuse. Poate n-o sa ma crezi, dar afla ca drumul pe care ne intorceam acasa era, cum ii zicea doamna invatatoare Baltatu, Calea Lactee." - Stefan Mitroi, Atunci cand era mereu duminica Fragment din cartea "Atunci cand era mereu duminica" de Stefan Mitroi: „Camasa tatei era atat de inghetata incat statea singura in picioare, cu toate ca n-avea decat maini. Maneci, mai precis.

Si era plina de petice. Ma miram cum de putuse mama sa treaca acul cu ata prin gheata din care era croita. Pantalonii mei de scoala stateau si ei in picioare, gata parca sa plece de acasa.

Desi era duminica si mai era si vacanta. Dintre toate sloiurile de gheata de pe soba, basmalele mamei miroseau cel mai frumos. A busuioc si a izma.

Credeai ca a venit primavara cand incepeau rufele puse la uscat sa se dezmoteasca. Mirosul ciorapilor tatei, care n-o lua niciodata inaintea mirosului basmalelor mamei, cum n-o lua vara inaintea primaverii, era de drum lung si de miriste. Camasa tatei mirosea a cealalta camasa a lui, ca doua avea de toate.

Cand se punea viscolul, de ziceai c-o sa ne ia cu casa cu tot pe sus, ma trageam langa mirosul acesta si-mi trecea frica. Cea mai mare frica era atunci cand o vedeam pe mama venind cu parul alb de afara. Credeam c-a imbatranit.

Iar camasa tatei nu putea sa ma apere de frica asta. Insa mama isi scutura capul de cateva ori si parul i se facea negru la loc. E de la ger, zicea apoi.

Adica batranetea? voiam s-o intreb. Dar mi-aduceam aminte de unchiul Costica din Putintei, care zisese odata razand ca batranetea vine de la trecerea omului prin timp.

De ce rasese el, nu stiu, ca nu era nimic de ras. Dar imi placea sa-mi aduc aminte, fiindca era vorba de mama, care trecuse numai prin ger. Cum sa imbatraneasca?

Si mai zisese ceva unchiul atunci. Ceva despre albie, caci ne pomenisem cu el sambata pe la mijlocul verii si mama tocmai ma spala pe cap. Cand suntem copii de tata stam culcati in albie.

Doar ca i se spune troaca. Pe urma crestem mari cu painea framantata in ea. Atunci i se spune copaie.

Iar cand vine vremea s-o luam din loc, se pune un capac deasupra si i se zice... - Cum i se zice, unchiule? Spune!

am ridicat eu curios capul din albie. - Fugi d-aci cu prostiile tale! a scapat mama codrul de sapun din mana.

Nu stiu cui ii zisese. Unchiului Costica sau mie? N-am indraznit niciodata s-o intreb.

In afara de sapun, mai avea mama de pus in primul dintre cele opt poduri ale casei ceapa si fasolea pentru iarna, lana, pe care n-o dusese inca la darac, si strugurii pe care-i intindea pe foi de ziar. Strugurii cu paine erau felul de mancare ce-i placea mamei cel mai mult. Se pastrau de la culesul viei pana aproape de Craciun.”