Am fost secretara lui Goebbels

Amintirile sunt foarte importante pentru mine. Ma urmaresc, ma bantuie. Cu toate ca uit numele si anumite intamplari, pe care nici nu le-as mai putea descrie in cuvinte.

Insa in rest totul e la locul lui, ca intr-un dictionar mare sau ca intr-o carte ilustrata. Brunhilde Pomsel a fost printre putinii care au reusit sa ajunga in imediata apropiere a unuia dintre cei mai mari criminali din istorie. In Ministerul Propagandei, condus de Joseph Goebbels, a lucrat ca stenografa, dactilografa si secretara.

Pana la capitularea Berlinului, in mai 1945, a fost avansata si a ajuns in anticamera ministrului si-n mijlocul elitei conducatoare a national-socialismului. Chiar si in ultimele zile de razboi, cand trupele sovietice se aflau deja pe strazile Berlinului, ea dactilografia acte oficiale si, in loc sa gaseasca un moment prielnic ca sa fuga, a fost cea care a cusut steagul capitularii. Mai bine de sapte decenii n-a vorbit cu nimeni despre toate acestea.

Acest volum se bazeaza pe convorbirile cu Brunhilde Pomsel inregistrate in 2013 si 2014, pentru filmul documentar Ein deutsches Leben (O viata germana), considerat una dintre cele mai importante contributii la analiza Holocaustului. De asemenea, la inceputul lui 2019, la Londra a fost pusa in scena o piesa de teatru realizata dupa traducerea in engleza a memoriilor lui Brunhilde Pomsel, care s-a bucurat de un succes rasunator. Fragment din cartea “Am fost secretara lui Goebbels” de Brunhilde Pomsel si Thore D.

Hansen: “Bineinteles ca reportajele sportive erau transmise de Radiodifuziune. La noi au lucrat oameni buni, oameni profesionisti, care dupa aceea si-au facut un nume au inceput lucreze si la televiziune. Rolf Wernicke a fost seful meu direct la Sport si facea parte din redactia de stiri Zeitfunk.

Toate posturile de radio locale apartineau Societatii de Radiodifuziune. Ele raportau ce se intampla in regiunea lor si erau obligate sa tina cont de anumite dispozitii cu privire la continutul emisiunilor difuzate. Nu mai exista libertate de expresie.

Totul era supravegheat si interceptat. Exista o Directie care se ocupa doar cu supravegherea programelor de radio. Nu mai stiu daca cenzurasera si inainte, dar, dupa cum am aflat mai tarziu, Goebbels se uita pe fiecare scenariu, oricat de scurt si aparent nesemnificativ ar fi fost acesta.

Si-a bagat nasul peste tot, a avut obiectii si a eliminat actori sau i-a impus pe altii, astfel incat a influentat mereu distributia. La Radiodifuziune existau directive clare cu privire la ce are voie sa faca fiecare dintre noi si ce nu. Atunci stiam ce aveam de facut.

In fiecare redactie existau persoane loiale partidului. Nu erau combatanti batrani, ci oameni apropiati partidului, care-i facusera anumite servicii. Cateodata era vorba despre oameni saraci cu duhul, chiar si din punct de vedere artistic.

Insa aveau o functie mare in partid si erau, in acelasi timp, comandanti de escadrila in SS. Nimeni n-ar fi indraznit sa li se opuna sau sa devina recalcitrant. Nu mai era nevoie nici de observatori externi.

La urma urmei, oamenii care aveau un cuvant de spus in Radiodifuziune erau deja cu totii indoctrinati. Probabil ca din acele clipe antisemitismul a inceput sa, patrunda din ce in ce mai mult in institutie. Nu-ti puteai da seama de asta, dar o simteai in redactia pentru Literatura.

Dar nu si in redactia emisiunilor pentru copii sau pentru femei, care transmiteau retete si cantecele. Cu timpul ajungeai sa cunosti din ce in ce mai multi oameni, iar atunci iti dadeai seama daca unul e extremist sau doar un om care daca n-ar fi fost membru de partid ar fi fost cumsecade. Asta e.

In primii ani, pana la Jocurile Olimpice, Germania a fost minunata. Pe vremea aia evreii nu erau persecutati, iar totul era inca in ordine. Eu insami n-am participat niciodata la arderea cartilor.

Am citit insa despre asta, scria in ziare si se intampla undeva foarte departe pentru mine. Cu siguranta ca n-as fi participat la asa ceva.”