Ajută-mă să nu dispar

In noaptea aceea, in acea prima noapte, m-a strins in brate spasmodic. Eram ca doua fiinte care se ineaca si se agata una de cealalta ca sa se salveze. Trebuie ca asta faceam, fiecare avea nevoie de celalalt ca sa nu cada in propriul hau si sa dispara.

Ajuta-ma sa nu dispar. In mintea mea se facuse intuneric, un intuneric bun si nu-mi mai era frica de el. Nu trebuia sa adormim.

Trebuia sa raminem treji, pina la capatul celalalt al noptii. Dar corpurile deveneau tot mai grele. Nu trebuia sa alunecam in somn, nu trebuia sa adormim, cine iubeste nu doarme, tresaream, iar ziua parea tot mai departe, tot mai lipsita de stralucire.

Ce ar fi putut aduce, cind noaptea adusese deja totul, o iubire proaspata ca un les cald? Fragment din volumul "Ajuta-ma sa nu dispar" de Petronela Rotar: "Iubitule. (Iar iubitule e o afirmatie, nu un apelativ.) Eu sint inca uluita.

Nu stiu cind si daca o sa imi revin. Ma simt asa 80% din timp. E foarte mult.

E aproape insuportabil, de fapt. As vrea sa inventez niste cuvinte noi, pentru ceea ce simt pentru tine, astea nu sint bune, sint mici si strimte si goale de inteles fata de ce vreau eu sa iti spun. Daca ai fi linga mine, m-as uita la tine, te-as stringe in brate, m-as lipi tare de tine si as face dragoste cu tine, totul tacind.

Si ai sti. Dar nu esti si trebuie sa ma descurc cu ce am la dispozitie. Lucrurile pe care le faci, pe care le zici, pe care le intuiesc sau pe care le stiu despre tine.

Tu. Daca exista Dumnezeu, atunci stiu exact cit e de cinic. Si de jucator.

Am si o teorie despre asta. Cred ca Dumnezeul asta sau ce o fi El s-a jucat cu mine toti anii astia, fara intrerupere, fara sa oboseasca, fara sa slabeasca. Mi-a dat sa duc, sa vada cit pot.

M-a testat, ca pe un prototip. Am fost jucaria lui de incercare. Cind nu am mai putut, mi-a dat inca putin mai mult.

Cind m-am prabusit, mi-a dat un sut si apoi inca unul. Si eu am putut. I-am ris in fata si i-am urlat: te provoc, mai da-mi, poate reusesti sa ma omori si ma scapi.

Si atunci, cind s-a plictisit de mine si a ajuns la ultimul nivel, ca la un joc pe calculator, m-a premiat. Nu avea de ales. Ori una, ori alta.

Putea sa ma omoare sau sa imi dea ceva atit de frumos, de rotund, de minunat, incit sa compenseze si recompenseze tot restul. Altfel nu aveai cum sa fii. Dar esti.

Tu. Ma gindesc la o nuvela pe care o voi scrie cindva, cind din toate astea nu vor mai ramine decit imaginile stocate in lobul frontal: dragostea in vremea recesiunii. Nu sintem atit de batrini ca Florentino Ariza si Fermina Daza, dar m-ai putea curta inca 50 de ani.

Uneori, dimineata, inainte sa ma dezmeticesc cu totul, ma ia o spaima cumplita, fiindca mi se pare ca am visat totul; inca nu pot crede ca mi se intimpla mie. Atunci e momentul in care ma suspectez ca sint atit de smintita incit te-am inventat si caut gauri in matrice care sa imi demonstreze ca sint victima propriei mele minti. Stiu ca pare exagerat si literatura ce iti scriu eu, dar nu e.

Cind vii din haul din care vin eu, nu poti crede pur si simplu ca lumina a fost tot timpul acolo si doar tu nu ai putut ajunge la ea.”