A citi, a reciti

Cu un eseu despre „Oralitate in textualitate“ tradus de Anca Baicoianu, un capitol romanesc despre Mateiu I. Caragiale si „Recitiri“ (Dilemateca) „In «Epilogul» cartii sale A citi, a reciti: Catre o poetica a (re)lecturii (intitulata, in versiunea sa originala, Rereading), Matei Calinescu spune ca a ajuns la ideea de a o scrie atunci cand a recitit anumite texte pentru a le descoperi secretul. Prin nenumarate reflectii extraordinar de inteligente si ingenioase, mustind de informatie istorica de calitate, Matei Calinescu reuseste de fiecare data sa elucideze misterul, dar si sa arate ca misterul textului literar nu este o criptografie, ci un mister consubstantial.

Iar acest mister ireductibil indeamna la recitire chiar cartea pe care o cititi. Faptul de a reciti nu este un moft: el decurge din caracterul infinit al textului literar. Or lucrurile care nu pot fi epuizate pana la capat au in ele ceva din esenta vietii, astfel ca o metoda a recitirii asa cum o practica Matei Calinescu este si un mod de a pune in lumina viata extraordinar de bogata a marilor texte literare.

Cartile studiate si analizate de Matei Calinescu invie, prin cartea sa, in sufletul nostru. Recitirea, in mainile sale de hermeneut, se transforma intr-un soi de «scris pe suflet», care insufleteste cartea citita si readuce la viata, in noi, lumea de ganduri si imagini a autorului disparut. Recitirea poate fi, daca e practicata cum ne-a invatat Matei Calinescu, un mijloc de a ne recapata trupurile la judecata de apoi a cititului veritabil.“ (HORIA-ROMAN PATAPIEVICI) Fragment din carte: "Structural vorbind, ca exemple de ceea ce s-ar putea numi literatura visarii cu ochii deschisi, romanele cavaleresti nu se deosebeau prea mult de unele scrieri analoge mai recente, cum ar fi, sa zicem, aventurile lui James Bond, scrise de Ian Fleming.

Cu alte cuvinte, erau proiectate — oricat de greoaie si impiedicata ne-ar parea compozitia lor astazi — pentru un tip impuriu de lectura rapida, implicata, „extensiva", si mai putin pentru o (re)lectura reflexiva, insistenta, „intensiva". Adeseori ofereau un tip de lectura care putea crea dependenta, de factura evazionista. Iata din ce motiv le dusmaneau moralistii.

Dar, fireste, puteau fi citite (si recitite) si altfel: cu seriozitate, cheie simbolica, ba chiar alegorica. Amadis de Gaula, romanul cavaleresc arhetipal, cartea clasica a genului in Spania, era citibil in ambele feluri si — dupa cum indica Cervantes, salvandu-l de la combustie — merita sa fie recitit. Cine sa fi fost insa cititorii propriu-zisi ai romanturilor cavaleresti standard?

Se regasea popularitatea cu care se mandreau aceste romanturi in ceva asemanator cu o audienta de masa, cu un public pentru care deosebirile dintre literatura de stil nobil si cea de stil popular sa devina neimportante, sau se adresau, mai degraba, unei paturi reduse de cititori aristocrati, care si le puteau permite (economic vorbind) si le intelegeau (din punct de vedere cultural)? Intrebarile de acest gen au primit raspunsuri contradictorii. Eu am dat deja de inteles care este opinia mea: romanturile cavaleresti apartin categoriei literaturii populare („citibile", „sablonizate"), daca nu in sensul istoric, atunci in cel structural.

Chiar daca nu le puteau citi decat membrii unui mic grup elitist, intr-o tara in care mai bine de trei sferturi din populatia adulta era analfabeta, romanele cavaleresti au in comun cu literatura de masa de astazi (westernuri, fantezie eroica, science-fiction etc.) mult mai multe trasaturi decat cu operele „literaturii inalte". Nu trebuie sa uitam, totodata, ca romanele cavaleresti din Spania secolului al XVI-lea isi castigasera popularitatea in contextul unei culturi cu trasaturi aristocratic-catolice extrem de puternice, o cultura care ramasese virtual imuna la ideile Reformei, urmand sa devina chiar, cu stilul sau baroc, flamboaiant, un model pentru Contrareforma. Romanele nu aveau cum sa nu oglindeasca valorile morale, politice si religioase ale culturii-cadru.

Astfel, in prefata lui Montalvo la Amadis de Gaula, cititorul este indemnat sa interpreteze alegoric faptele de arme, ca avand o legatura „cu propria noastra mantuire" si ca fiind „aripi cu ajutorul carora sufletele noastre se pot ridica pana la inaltimea gloriei pentru care au fost create". Naratiunea insasi este proiectata pe un fundal religios: cucernicii cavaleri crestini se misca intr-un timp „masurat in termeni monastici", lume unde „se intalnesc frecvent cu sihastri si stau regulat de priveghi, se spovedesc si asculta liturghia". Sa insemne asta ca romanele cavaleresti erau chiar citite in cheia alegoriei de inspiratie crestina?

Cel putin in unele cazuri — rare poate, dar semnificative - frara indoiala ca da."