35 mai

Era ziua de 35 mai, asa incat era firesc ca unchiul Ringelhuth sa nu se mire de nimic. Konrad si unchiul Ringelhuth il intalnesc pe Negro Caballo, un cal vorbitor si foarte politicos, intr-o zi de 35 mai, cand nu te poate mira nimic din ce se intampla. Cum Konrad are de scris o compunere despre Marile Sudului (si nu poti sa scrii despre ceva ce nu cunosti), cei trei intra-n dulapul din holul unchiului Ringelhuth si, odata ajunsi pe partea cealalta, se pun pe explorat.

Calare pe Negro Caballo, trec prin Tara Huzurului, Lumea Anapoda, prin Castelul „La maretul trecut“ si Electropolis, se intalnesc cu personaje istorice si sefi de trib si sunt atacati de o balena pe uscat. Si toate astea din cauza unei compuneri si a unei zile care nici nu exista in calendar... Fragment din volumul "35 mai" de Erich Kastner: “Hanibal si Wallenstein intrerupsera pentru o clipa apriga lupta si-si indreptara ochii spre nepoftitii spectatori.

Generalul cartaginez isi scutura viteazul cap si rosti solemn: — Nu ma retrag. Nu cedez niciun pas! Chiar de-ar fi sa ma coste si ultimii soldati!

— Ei, ce tot spuneti? il infrunta Konrad. N-ar fi pacat de armata dumneavoastra?

Se baga si Wallenstein in vorba: — Esti un pusti fara minte! declara el. Important nu este cati soldati cad in lupta, important e sa ai rezerve!

— Mai, ce draguti sunteti amandoi! li se adresa Ringelhuth comandantilor de osti. Voua si celor de seama voastra numai cu soldati de plumb ar trebui sa vi se ingaduie sa purtati razboaie!

— Ia mai fa-te c-o iei din loc, stimabile! il repezi Hanibal, enervat. Cine n-are ambitie sa nu deschida pliscul!

Ce esti dumneata de meserie? — Farmacist, raspunse unchiul. — Se putea altfel?

izbucni Hanibal intr-un hohot de ras dispretuitor. Un sanitar, bineinteles! Apoi se intoarse din nou spre Wallenstein: — Domnule duce, proclama el, batalia continua!

Si continuara sa se razboiasca crancen pentru tufa de randafiri. — Pana la ultima picatura de sange! scrasni Hanibal.

— Preda-te! mugi Wallenstein. Incercuise intre timp trupele inamice si le bombarda neincetat cu boabe de mazare, facandu-le una cu pamantul.

— Numai cand cel din urma soldat al meu va musca tarana, inainte nu! se lega cu juramant Hanibal. In aceeasi clipa trebui sa stranute.

Isi ridica ingrijorat capul si spuse: — Bine, fie, sa incetam. Iarba e inca prea umeda. N-as vrea sa ma imbolnavesc.

Cand imi dai prilejul unui razboi de revansa? — Indata ce scapi de guturai, dragul meu, raspunse Wallenstein. Cu gripa nu-i de glumit.

Cei doi generali se ridicara din iarba, Isi dezmortira icnind picioarele intepenite, lasara trupele decimate sa-si doarma somnul de veci in preajma tufei de trandafiri si pornira cu pasi masurati spre vila. — Cu un an inainte de asasinarea mea la Eger, incepu Wallenstein, am avut un guturai oribil. Mai bine as pierde trei batalii decat sa mai stranut ca atunci!

Si cu aceste vorbe disparura in casa. — Luati o aspirina! striga unchiul in urma lor.

Si beti un ceai de tei! Astfel maine o sa puteti porni din nou la razboi. Da Hanibal nu-l mai auzi.

— Iar noi sa ne vedem de drum! interveni calul. Mi s-a luat de eroii astia!”