2666

Roberto Bolaho (1953-2003), poet si romancier chilian, a intrat deja in legenda. Dupa moartea sa prematura, la doar 50 de ani, traducerea in engleza a cartilor sale mari, Detectivii salbatici si 2666, a fost un soc de proportii in SUA si de acolo s-a propagat rapid in toata lumea. Romanul 2666 este scris in ultimii trei ani ai lui Bolaho, intr-o cursa contra cronometru cu moartea.

Alcatuit din cinci parti pe care autorul, intr-o incercare de a asigura viitorul financiar al copiilor sai, le intentiona publicate drept cinci romane separate, 2666 a aparut totusi drept o singura carte, valoarea literara a ansamblului fiind mult prea mare pentru a fi divizat din ratiuni comerciale. Toate cele cinci parti contribuie la configurarea unui spatiu in care crima si literatura sunt doua fete ale aceluiasi mister. Orasul Santa Teresa din desertul Sonora, la granita Mexicului cu SUA, este scena unor crime in serie impotriva femeilor, dar si destinatia finala a celui mai important scriitor german al secolului trecut, Benno von Archimboldi (personaj fictiv).

In Chile a castigat Premiul Altazor in 2005. in SUA a castigat National Book Critics Circle Award in 2009 (premiu acordat postum). Carte recomandata de Doina Rusti in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".

Fragment: " Mai tarziu au sunat la hotelurile si motelurile care le mai ramasesera si la nici unul dintre ele nu se cazase Archimboldi. 'I'imp de cateva ore sau gandit ca Amalfitano avea dreptate, ca pista lui Almendro era probabil fructul imaginatiei lui infierbantate, ca voiajul lui Archimboldi in Mexic exista doar in mintea intortocheata a Porcului. Restul zilei lau petrecut citind si band si nici unuia dintre ei nu ia venit sa iasa din hotel.

In seara aceea, in timp ce Norton citea corespondenta pe omputerul hotelului, a primit un email de la Morini. in mesajul lui Morini vorbea despre vreme, ca si cum nar fi avut nimic altceva mai bun de spus, despre ploaia care incepuse sa cada. piezis asupra orasului Torino la opt seara si nu sa oprit pana la unu noaptea, sii dorea lui Norton din toata inima un timp mai bun in nordul Mexicului, unde dupa cum credea nu ploua niciodata si e frig doar noaptea si asta numai in desert.

Tot in seara aceea, dupa ce a raspuns la cateva mesaje (nu lui Morini), Norton a urcat in camera, sa pieptanat, sa spalat pa dinti, sa dat cu crema hidratanta pe fata, sa asezat putin pe pat cu picioarele pe pardoseala, cugetand, si pe urma a iesit pe culoar si a batut la usa lui Pelletier si apoi la usa lui Espinoza si tara sa spuna nici un cuvant ia condus in camera ei unde a facut amor cu amandoi pana la cinci dimineata, ora la care criticil, ascultando pe Norton, sau intors in respectivele lor camere, unde au cazut repede intrun somn adanc, somn de care na avut parte Norton, care a netezit un pic cearsafurile din pat sia stins luminile din camera, dar na putut inchide un ochi. Sa gandit la Morini, mai bine zis la vazut pe Morini in scaunul lui cu rotile in fata unei ferestre in apartamentul lui din Torino, un apartament pe care ea nu il cunostea, privind strada si fatadele cladirilor vecine si observand cum ploaia cade neincetat. Cladirile din fata erau cenusii.

Strada era intunecoasa si larga, un bulevard, desi nu trecea nici o masina, cu cativa copaci rahitici plantati la fiecare douazeci de metri, ce pareau o gluma proasta a primarului sau a arhitectului primariei. Cerul era o patura acoperita de alta patura care la randul ei acoperea alta patura si mai groasa si umeda. Fereastra pe care Morini se uita afara era mare, aproape o fereastrabalcon, mai mult ingusta decat lata si, intradevar, foarte alungita, si atat de curata incat se putea spune ca sticla, pe care alunecau picaturile de ploaie, era mai curand cristal pur decat sticla.

Cerceveaua ferestrei era din lemn vopsit in alb. in camera erau aprinse luminile. Parchetul lucea, rafturile cu carti erau ordonate cu grija, pe pereti erau atarnate cateva tablouri de un bungust de invidiat.

Nu avea covoare, iar mobilele, o canapea de piele neagra si doua fotolii de piele alba, nu impiedicau in nici un fel miscarile scaunului cu rotile. in spatele usii cu doua canaturi care ramanea intredeschisa, se vedea un culoar in intuneric. Si ce se poate spune despre Morini?

Pozitia lui in scaunul cu rotile indica un oarecare grad de abandonare, ca si cum contemplarea ploii nocturne si a caselor din jur adormite iar fi toate asteptarile. Uneori isi sprijinea amandoua bratele de scaun, alteori isi sprijinea capul mana si cotul pe brascaunului. Niste blugi poate prea lungi ii acopereau picioarele neajutorate, ca picioarele unui adolescent agonic.

Purta o camasa alba, cu nasturii de la gat descheiati, iar pe mana stanga avea un ceas a carui curea ii era larga, cu toate ca nu asa de larga incat sai cada. Nu era incaltat cu pantofi, ci cu papuci, foarte vechi, din panza neagra si stralucitoare ca noaptea. Toata imbracamintea era comoda, de stat in casa, si din atitudinea lui Morini aproape ca se putea spune ca a doua zi nu avea de gand mearga la serviciu sau se gandea sa se duca mai tarziu.

Ploaia, de cealalta parte a ferestrei, asa cum spunea in emailul sau, cadea aproape oblic si oboseala lui Morini, nemiscarea sa si abandonul ii dadeau un aer de taran muribund, invins trupeste si sufleteste de insomnie fara sa se planga. "